Al-Baqarah · 2:1–5

Versetele 1 la 5

Explicatia formulei basmalah a fost prezentata mai sus.

In privinta literelor izolate care apar la inceputul unor sure, calea cea mai sigura este sa nu discutam sensul lor fara un temei din Legea revelata, fiind totodata convinsi ca Allah Preainaltul nu le-a revelat fara rost, ci dintr-o intelepciune pe care noi nu o cunoastem.

„Aceasta este Cartea”, adica aceasta Carte mareata este Cartea in adevaratul sens al cuvantului. Ea cuprinde stiinta inalta si adevarul limpede pe care nu le-au cuprins cartile celor dintai si ale celor de pe urma.

„In care nu este nicio indoiala”: in ea nu exista indoiala sub niciun aspect. Negarea indoielii presupune afirmarea opusului ei, caci opusul indoielii este certitudinea. Astfel, aceasta Carte cuprinde cunoasterea sigura, care inlatura indoiala si nesiguranta.

De aici se desprinde un principiu folositor: atunci cand o negare are scop de lauda, ea trebuie sa cuprinda afirmarea opusului, adica a unei desavarsiri. Simpla negare indica o absenta, iar absenta pura nu cuprinde in sine nicio lauda.

Intrucat aceasta Carte cuprinde certitudinea, iar calauzirea nu poate fi dobandita decat prin certitudine, Allah a spus: „o calauzire pentru cei care au taqwa”.

Calauzirea este aceea prin care omul este scos din ratacire si din indoieli si indrumat sa urmeze caile folositoare. Allah a spus numai „o calauzire”, fara sa precizeze catre ce anume, pentru a exprima generalitatea sensului. El nu a spus ca este o calauzire catre un anumit folos sau catre un anumit lucru, deoarece ea calauzeste catre toate lucrurile care aduc binele in aceasta lume si in Viata de Apoi.

Ea ii indruma pe robi in chestiunile de temelie si in cele de amanunt, deosebeste adevarul de falsitate si ceea ce este corect de ceea ce este gresit si le explica felul in care sa urmeze caile folositoare in aceasta lume si in Viata de Apoi.

Intr-un alt loc, Allah spune ca este „o calauzire pentru oameni” (al-Baqarah, 2:185), folosind o expresie generala. Aici si in alte locuri spune „o calauzire pentru cei care au taqwa”, fiindca ea este, prin ea insasi, o calauzire pentru intreaga creatie. Insa cei sortiti nefericirii nu i-au acordat nicio atentie si nu au primit calauzirea lui Allah. Prin ea, dovada a fost stabilita impotriva lor, dar, din cauza nefericirii lor, nu au tras folos.

In schimb, cei care au taqwa au implinit cel mai important mijloc prin care se dobandeste calauzirea: taqwa. Adevarata ei natura este ca omul sa ia masurile care il feresc de mania si pedeapsa lui Allah, implinind poruncile Sale si ferindu-se de lucrurile interzise. De aceea, ei au fost calauziti prin Coran si au tras din el cel mai mare folos.

Allah Preainaltul spune: „O, voi cei care credeti, daca aveti taqwa fata de Allah, El va va darui un criteriu prin care sa deosebiti adevarul de falsitate” (al-Anfal, 8:29). Cei care au taqwa sunt, asadar, cei care trag folos din semnele Coranului si din semnele aflate in creatie.

Calauzirea este de doua feluri: calauzirea prin explicarea si aratarea adevarului si calauzirea prin daruirea reusitei de a-l urma. Cei care au taqwa le-au dobandit pe amandoua, in timp ce ceilalti nu au primit aceasta reusita. Simpla cunoastere a adevarului, fara reusita de a lucra potrivit lui, nu este o calauzire adevarata si deplina.

Apoi Allah ii descrie pe cei care au taqwa prin credintele lor, prin faptele launtrice si prin faptele vazute, deoarece taqwa le cuprinde pe toate: „cei care cred in nevazut”.

Adevarata natura a credintei este confirmarea deplina a celor vestite de Mesageri, confirmare care cuprinde si supunerea madularelor. Esentialul nu este credinta in lucrurile vazute si cunoscute prin simturi, caci in aceasta privinta musulmanul nu se deosebeste de necredincios. Esentiala este credinta in nevazut, pe care nu il vedem si nu il percepem prin simturi, ci in care credem pentru ca Allah si Mesagerul Sau ne-au vestit despre el.

Aceasta credinta il deosebeste pe musulman de necredincios, fiind o confirmare sincera a spuselor lui Allah si ale Mesagerilor Sai. Credinciosul crede tot ceea ce Allah sau Mesagerul Sau au vestit, fie ca vede acel lucru, fie ca nu, si indiferent daca mintea si intelegerea lui il pot cuprinde.

Altfel stau lucrurile cu ereticii si cu cei care tagaduiesc realitatile nevazute. Fiindca mintile lor marginite si neglijente nu au ajuns sa le inteleaga, ei au tagaduit ceea ce stiinta lor nu putea cuprinde. Astfel, ratiunea lor s-a stricat si gandirea lor s-a tulburat, in timp ce mintile credinciosilor care confirma adevarul si se lasa calauziti de calauzirea lui Allah s-au curatit si s-au indreptat.

Credinta in nevazut cuprinde tot ceea ce Allah a vestit despre lucrurile nevazute din trecut si din viitor, despre starile Vietii de Apoi, despre realitatile insusirilor lui Allah si despre modul in care sunt acestea. Credinciosii afirma cu adevarat existenta insusirilor lui Allah si au certitudine in privinta lor, chiar daca nu inteleg cum sunt ele.

„Implinesc rugaciunea”: Allah nu a spus doar ca ei „fac rugaciunea” sau ca „o aduc la indeplinire”, deoarece nu este suficienta simpla implinire a formei ei vazute.

Implinirea rugaciunii inseamna savarsirea ei deplina in exterior, prin implinirea stalpilor, obligatiilor si conditiilor sale, si in interior, prin statornicirea a ceea ce ii da viata: prezenta inimii in timpul rugaciunii si cugetarea la sensul cuvintelor si faptelor ei.

Aceasta este rugaciunea despre care Allah spune: „Cu adevarat, rugaciunea opreste de la faptele rusinoase si de la ceea ce este condamnat” (al-'Ankabut, 29:45) si aceasta este rugaciunea pentru care exista rasplata. Omul nu primeste din rasplata rugaciunii sale decat pentru partea pe care a implinit-o cu intelegere si prezenta a inimii. Aici sunt cuprinse atat rugaciunile obligatorii, cat si cele voluntare.

„Si daruiesc din ceea ce le-am oferit” cuprinde cheltuielile obligatorii, precum zakah, intretinerea sotiilor, a rudelor, a celor aflati in stapanirea lor si alte cheltuieli asemanatoare, precum si cheltuielile recomandate pe toate caile binelui.

Cei carora li se daruieste nu sunt mentionati, deoarece motivele cheltuirii sunt numeroase, iar categoriile beneficiarilor sunt felurite, si deoarece cheltuirea este, prin ea insasi, o apropiere de Allah. Prepozitia araba min, care arata o parte dintr-un intreg, ii instiinteaza ca Allah nu le cere decat o parte mica din averile lor: o parte care nu le dauneaza si nu ii impovareaza, ci le aduce folos atat lor, cat si fratilor lor.

Cuvintele „din ceea ce le-am oferit” arata ca averile din mainile oamenilor nu au fost dobandite numai prin puterea lor si nu le apartin in mod independent. Ele sunt daruite de Allah, Care li le-a incredintat si i-a binecuvantat cu ele. Asa cum Allah i-a binecuvantat si i-a favorizat fata de multi dintre robii Sai, ei trebuie sa-I multumeasca daruind o parte din ceea ce le-a oferit si venind in ajutorul fratilor lor lipsiti.

Allah Preainaltul alatura adesea rugaciunea si zakah in Coran, deoarece rugaciunea cuprinde sinceritatea fata de Cel adorat, iar zakah si cheltuirea cuprind binefacerea fata de robii Sai. Semnul fericirii robului este sinceritatea sa fata de Cel adorat si stradania lui de a le fi de folos fapturilor. Semnul nefericirii sale este lipsa acestor doua lucruri: nici sinceritate, nici binefacere.

„Cei care cred in ceea ce ti-a fost pogorat tie”: aceasta cuprinde Coranul si Sunnah. Allah Preainaltul spune: „Allah a pogorat asupra ta Cartea si Intelepciunea” (an-Nisa, 4:113).

Cei care au taqwa cred in tot ceea ce a adus Mesagerul si nu fac deosebire intre partile revelatiei pogorate asupra lui, astfel incat sa creada in unele si sa le respinga pe altele, fie prin tagaduirea lor, fie prin interpretarea lor intr-un sens pe care Allah si Mesagerul Sau nu l-au voit. Asa procedeaza unii adepti ai inovatiilor: ei interpreteaza textele care se impotrivesc spuselor lor intr-un fel care, in realitate, inseamna ca nu confirma sensul acelor texte, chiar daca le recunosc formularea. Prin urmare, ei nu cred cu adevarat in ele.

„Si in ceea ce a fost pogorat inaintea ta” cuprinde credinta in cartile anterioare. Credinta in Carti cuprinde credinta in Mesageri si in tot ceea ce contin acele Carti, indeosebi Tora, Evanghelia si Psalmii. Aceasta este una dintre insusirile credinciosilor: ei cred in toate Cartile ceresti si in toti Mesagerii, fara sa faca deosebire intre ei.

„Si care au certitudine in privinta Vietii de Apoi”: Viata de Apoi este numele dat tuturor celor ce vor avea loc dupa moarte. Ea este mentionata in mod deosebit dupa formularea generala, deoarece credinta in Ziua de Apoi este unul dintre stalpii credintei si cel mai puternic indemn catre dorinta binelui, teama de rau si savarsirea faptelor. Certitudinea este cunoasterea deplina, lipsita de cea mai mica indoiala si care da nastere faptei.

„Acestia”, adica cei descrisi prin aceste insusiri vrednice de lauda, „urmeaza o calauzire de la Domnul lor”, adica se afla pe o calauzire mareata, caci forma nehotarata arata aici maretia ei. Ce calauzire ar putea fi mai mare decat aceste insusiri, care cuprind credinta dreapta si faptele corecte? Exista oare o calauzire adevarata in afara calauzirii lor? Tot ceea ce i se impotriveste este ratacire.

Prepozitia araba 'ala, care indica aflarea deasupra, este folosita aici pentru calauzire, in timp ce pentru ratacire este folosita prepozitia fi, care inseamna „in”, ca in cuvintele: „Fie noi, fie voi ne aflam pe o calauzire sau intr-o ratacire vadita” (Saba, 34:24). Aceasta deoarece cel calauzit se afla deasupra prin calauzire si este inaltat de ea, pe cand cel ratacit este cufundat in ratacire si injosit.

„Si acestia sunt cei care izbutesc”: izbanda inseamna dobandirea lucrului dorit si izbavirea de lucrul temut. Izbanda le este rezervata lor, pentru ca nu exista nicio cale catre ea in afara urmarii caii lor. Toate celelalte cai sunt cai ale nefericirii, pieirii si pierderii, care il duc la nimicire pe cel care le urmeaza.

De aceea, dupa ce a mentionat insusirile celor cu adevarat credinciosi, Allah a mentionat insusirile necredinciosilor care isi arata necredinta si se impotrivesc Mesagerului.