Al-Kahf · 18:1–6

Versetele 1 la 6

Laudarea lui Allah inseamna preamarirea Lui pentru Insusirile Sale, care sunt toate Insusiri ale desavarsirii, si pentru binecuvantarile Sale vazute si ascunse, religioase si lumesti. Cea mai mare dintre binecuvantarile Sale este coborarea acestei Carti marete asupra robului si Mesagerului Sau Muhammad. Allah Se lauda pe Sine, iar aceasta cuprinde porunca adresata oamenilor de a-L lauda pentru trimiterea Mesagerului si coborarea Cartii.

Apoi El descrie Cartea prin doua insusiri care arata desavarsirea ei din toate punctele de vedere. Mai intai neaga orice strambatate in ea, apoi afirma ca este dreapta. Negarea strambatatii inseamna ca in relatarile ei nu exista minciuna ori falsitate, in poruncile si interdictiile ei nu exista nedreptate, iar in ea nu exista nimic lipsit de folos.

Faptul ca este dreapta inseamna ca ea nu porunceste decat ceea ce este bun si nu vorbeste decat despre cele mai inalte lucruri, care umplu inimile cu stiinta, credinta si intelegere. Dintre acestea fac parte Numele, Insusirile si Faptele lui Allah, precum si relatarile despre nevazutul trecut si viitor. Poruncile si interdictiile ei curata sufletele, le fac sa creasca si le desavarsesc, deoarece sunt intemeiate pe dreptate deplina, echitate, sinceritate si adevarata adorare numai a lui Allah, Domnul lumilor, fara niciun asociat. Este potrivit ca Allah sa Se laude pentru coborarea unei Carti descrise astfel si sa le aminteasca robilor aceasta binefacere.

„Ca sa avertizeze asupra unei pedepse aspre de la El”, adica sa avertizeze prin acest Coran nobil asupra urmarilor pe care Vointa si Hotararea Lui le-au randuit pentru cei care se impotrivesc Poruncii Sale. Aceasta cuprinde pedeapsa din aceasta lume si pe cea din Viata de Apoi. Si aceasta face parte din binefacerile Sale: El ii inspaimanta si ii avertizeaza pe robi cu privire la ceea ce le aduce vatamare si pieire. Dupa descrierea Focului, El spune: „Astfel ii inspaimanta Allah pe robii Sai. O, robi ai Mei, temeti-va de Mine!” [az-Zumar, 39:16] Din Mila fata de ei, El a hotarat pedepse aspre pentru cei care I se impotrivesc, le-a lamurit si le-a descris cauzele care duc la ele.

„Si sa le dea dreptcredinciosilor care savarsesc fapte drepte vestea cea buna”, adica acelora care cred in Allah, in Mesagerii si Cartile Sale, a caror credinta este desavarsita si care implinesc faptele drepte, obligatorii si recomandate, cu sinceritate si urmand Sunnah. „Ca vor avea o rasplata frumoasa”: rasplata pe care Allah a legat-o de credinta si faptele drepte, al carei aspect cel mai insemnat este dobandirea Multumirii lui Allah si intrarea in Paradis, unde se afla ceea ce niciun ochi nu a vazut, nicio ureche nu a auzit si nu i-a trecut vreodata prin minte omului.

Descrierea rasplatii drept frumoasa arata ca nimic nu o va intrerupe, nu va tulbura bucuria ei si nu-i va micsora placerea. Daca ar fi cuprins asa ceva, nu ar mai fi fost numita frumoasa. In aceasta rasplata ei „vor ramane pentru totdeauna”; ea nu-i va parasi si nici ei nu o vor parasi, ci va fi o viata cu binecuvantari mereu sporite. Vestea cea buna cere pomenirea faptelor care duc la ea; de aceea Coranul vorbeste despre orice fapta buna care duce la ceea ce bucura sufletele si inveseleste inimile.

„Si ca sa-i avertizeze pe cei care spun: Allah Si-a luat un fiu”, adica pe iudei, crestini si politeisti, care rostesc acest cuvant monstruos. Ei nu se bizuie pe o stiinta sigura, nici ei si nici parintii pe care ii imita, ci urmeaza numai presupunerea, poftele si dorintele.

„Mare este cuvantul care le iese din guri!”, adica este un cuvant cumplit de urat, vrednic de cea mai aspra pedeapsa. Ce poate fi mai grav decat sa-I fie atribuit lui Allah un copil, lucru care presupune lipsa si neajuns si pretinde ca altcineva are parte alaturi de El la insusirile Stapanirii si adorarii? Aceasta este o minciuna asupra Lui: „Cine este mai nedrept decat cel care nascoceste o minciuna asupra lui Allah?” [al-Kahf, 18:15] De aceea spune: „Ei nu spun decat o minciuna”, o minciuna curata, in care nu exista nimic adevarat.

Priveste cum respinge aceasta afirmatie treptat, trecand de la un rau la unul si mai mare. Mai intai spune ca ei si parintii lor nu au nicio stiinta, iar a vorbi despre Allah fara stiinta este interzis si gresit. Apoi arata ca vorba lor este urata si ingrozitoare, iar in cele din urma hotaraste ca este o minciuna potrivnica adevarului.

Profetul era foarte preocupat de calauzirea oamenilor si depunea pentru aceasta cea mai mare stradanie. Se bucura cand erau calauziti si se intrista pentru necredinciosii rataciti, din mila si compasiune fata de ei. Allah i-a poruncit insa sa nu se lase coplesit de grija si tristete pentru cei care nu cred in Coran. In alta parte, El spune: „Oare te vei nimici pentru ca ei nu sunt credinciosi?” [ash-Shu'ara', 26:3] Si spune: „Sa nu ti se piarda sufletul in suspine pentru ei.” [Fatir, 35:8] Aici spune: „Oare iti vei pierde sufletul de mahnire dupa ei?” Adica te vei nimici de intristare pentru ei? Rasplata ta este la Allah. Daca El ar fi stiut vreun bine in ei, i-ar fi calauzit, dar stie ca nu sunt potriviti decat pentru Foc; de aceea i-a parasit si nu au fost calauziti. Grija si tristetea ta pentru ei nu-ti vor folosi.

In acest verset si in altele asemanatoare este o invatatura pentru cel care cheama la Allah: el trebuie sa transmita mesajul, sa foloseasca toate mijloacele cu putinta pentru calauzirea oamenilor, sa inchida pe cat poate drumurile ratacirii si sa se increada in Allah. Daca sunt calauziti, acesta este binele; daca nu, sa nu se intristeze, caci tristetea ii slabeste hotararea si puterea fara vreun folos. Sa continue cu statornicie ceea ce i s-a poruncit, deoarece altceva depaseste puterea lui. Allah i-a spus Profetului Sau: „Tu nu-l poti calauzi pe cel pe care il iubesti.” [al-Qasas, 28:56] Musa a spus: „Doamne, eu nu am putere decat asupra mea si a fratelui meu.” [al-Ma'idah, 5:25] Cu atat mai mult ceilalti oameni nu au putere asupra calauzirii altora: „Asadar, indeamna, caci tu esti numai un indemnator; nu esti stapan peste ei.” [al-Ghashiyah, 88:21-22]