Ai o întrebare despre acest pasaj?

Cel care are în mâna sa bunul altuia, cu permisiunea Legii ori a uzanței, nu poartă răspunderea de despăgubire. În caz contrar, în general o poartă. Când permisiunea încetează pe parcursul deținerii, există mai multe categorii: Prima: proprietatea este transferată printr-un contract obligatoriu. Dacă omul refuză să predea ceea ce este dator să predea, este asemenea celui care uzurpă. Altfel, nu poartă răspunderea, cu excepția fructelor aflate pe pom și a bunurilor vândute prin măsurare ori ceva asemănător, pe baza unei vederi anterioare ori prin descriere. S-a spus că la acestea se adaugă și bunul nedeterminat care nu a fost separat, precum o măsură de cereale dintr-o grămadă. A doua: contractul încetează ori se desface, iar el era un contract cu contraprestație. Potrivit școlii, bunul este încredințat în păstrare. Dacă era un contract de încredințare, precum mandatul, iar deținătorul întârzie predarea, potrivit școlii nu poartă răspunderea de despăgubire. A treia: bunul ajunge în mâna sa fără acțiunea lui, precum la moștenitorul celui care păstra un depozit. El poartă răspunderea dacă amână restituirea, deși o poate face. Cât despre ceea ce este primit fără a dobândi proprietatea, dacă este primit în interesul celui care îl primește, acesta poartă răspunderea; dacă este primit în interesul proprietarului, nu. Dacă este primit în forma cuvenită, dar contractul se dovedește invalid, poartă răspunderea. Dacă este primit în vederea negocierii unei cumpărări, potrivit școlii poartă răspunderea atunci când prețul a fost stabilit ori proprietarii l-au acceptat; în caz contrar, îl restituie. Dacă este primit drept garanție, precum un bun dat în gaj, el are statut de bun încredințat. Printre bunurile pentru care există răspundere se află și cele fără proprietar, precum vânatul din incinta sacră, sau cele al căror proprietar nu este determinat, precum zakātul. (Ibn Rajab, p. 55.)