Ai o întrebare despre acest pasaj?

فإذا شهد العبد أن جميع ما يناله من المكروه فسببه ذنوبه؛ اشتغل بالتوبة والاستغفار من الذنوب التي سلطهم عليه بسببها عن ذمهم ولومهم والوقيعة فيهم. وإذا رأيت العبد يقع في الناس إذا آذوه ولا يرجع إلى نفسه باللوم والاستغفار؛ فاعلم أن مصيبته مصيبة حقيقية. وإذا تاب واستغفر وقال: «هذا بذنوبي»؛ صارت في حقه نعمة. قال علي بن أبي طالب رضي الله عنه كلمة من جواهر الكلام: لا يرجون عبد إلا ربه، ولا يخافن عبد إلا ذنبه. وروي عنه وعن غيره: ما نزل بلاء إلا بذنب، ولا رفع إلا بتوبة.

Când robul are în vedere că pricina tuturor lucrurilor neplăcute care îl ajung sunt păcatele sale, se va îndeletnici cu căința și cu cererea de iertare pentru păcatele din pricina cărora ceilalți au primit putere asupra lui, în loc să-i osândească, să-i învinuiască și să-i vorbească de rău. Când îl vezi pe rob că îi vorbește de rău pe oameni atunci când îi fac rău și că nu se întoarce către sine, învinuindu-se și cerând iertare, să știi că nenorocirea lui este cu adevărat o nenorocire. Dacă însă se căiește, cere iertare și spune: „Aceasta este din pricina păcatelor mele”, ea devine pentru el o binecuvântare. ʿAlī ibn Abī Ṭālib — Allah să fie mulțumit de el! — a spus un cuvânt dintre nestematele vorbirii: „Niciun rob să nu-și pună nădejdea decât în Domnul său și niciun rob să nu se teamă decât de păcatul său.” S-a relatat de la el și de la alții: „Nicio încercare nu s-a abătut decât din pricina unui păcat și nicio încercare nu a fost înlăturată decât prin căință.”

Ibn Taymiyyah — text de bază