Ai o întrebare despre acest pasaj?

Fiecare funcționar și lucrător trebuie să folosească timpul rezervat muncii pentru munca pentru care a fost stabilit. Nu trebuie să se ocupe atunci cu alte lucruri decât sarcina care trebuie îndeplinită și nici să folosească întregul timp sau o parte din el pentru interesul său personal ori al altuia, dacă acesta nu are legătură cu munca. Timpul de muncă nu îi aparține angajatului sau lucrătorului, ci este destinat muncii pentru care primește plată. Șeicul Muʿammar ibn ʿAlī al-Baġdādī, mort în anul 507 H., i-a adresat vizirului Niẓām al-Mulk o mustrare grăitoare și folositoare. La începutul ei a spus: „Se știe, o, fruntaș al Islamului, că supușii, ca persoane particulare, au de ales în privința celui care vine să-i caute: dacă vor, îl primesc, iar dacă vor, îl resping. Însă cel care și-a asumat o dregătorie nu are de ales în privința celor care vin la el. Cel care este conducător peste oameni este, în realitate, un slujbaș plătit: și-a vândut timpul și i-a primit prețul. Nu-i mai rămâne, așadar, din ziua sa ceva de care să dispună după bunul plac. Nu îi este îngăduit să facă rugăciuni voluntare și nici să intre în retragere de adorare… căci acestea sunt fapte suplimentare, pe când ceea ce are de îndeplinit este o obligație necesară.” În aceeași mustrare a spus: „Pregătește-ți mormântul așa cum ți-ai construit palatul!” Ibn Rajab, Ḏayl Ṭabaqāt al-Ḥanābila, 1/107.