Ai o întrebare despre acest pasaj?

التاسع عشر: أن يعلم العبد أن الله سبحانه خلقه لبقاء لا فناء له، ولعز لا ذل معه، وأمن لا خوف فيه، وغناء لا فقر معه، ولذة لا ألم معها، وكمال لا نقص فيه، وامتحنه في هذه الدار بالبقاء الذي يسرع إليه الفناء، والعز الذي يقارنه الذل ويعقبه الذل، والأمن الذي معه الخوف وبعده الخوف، وكذلك الغناء واللذة والفرحة والسرور والنعيم الذي هنا مشوب بضده يتعقبه ضده، وهو سريع الزوال؛ فغلط أكثر الخلق في هذا المقام إذ طلبوا النعيم والبقاء والعز والملك والجاه في غير محله، ففاتهم في محله، وأكثرهم لم يظفر بما طلبه من ذلك، والذي ظفر به إنما هو متاع قليل ثم يزول عنه، والرسل إنما جاؤوا بالدعوة إلى النعيم المقيم والملك الكبير، فمن أجابهم حصل له ألذ ما في الدنيا وأطيبه، فكان عيشه فيها أطيب من عيش الملوك فمن دونهم؛ فإن الزهد في الدنيا ملك حاضر، والشيطان تحسد المؤمن عليه أعظم حسد، فيحرص كل الحرص على أن لا يصل إليه؛ فإن العبد إذا ملك شهوته وغضبه فانقادا معه لداعي الدين فهو الملك حقا؛ لأن صاحب هذا الملك حر، والملك المنقاد لشهوته وغضبه عبد شهوته وغضبه؛ فهو مسخر مملوك في زي مالك، يقوده زمام الشهوة والغضب كما يقاد البعير، فالمغرور المخدوع يقع نظره على الملك الظاهر الذي صورته ملك وباطنه رق، وعلى الشهوة التي أولها لذة وآخرها حسرة، والبصير الموفق يعبر نظره من الأوائل إلى الأواخر، ومن المبادئ إلى العواقب، وذلك فضل الله يؤتيه من يشاء، والله ذو الفضل العظيم.

„Al nouăsprezecelea: robul să știe că Allah, Preaslăvitul, l-a creat pentru o dăinuire fără sfârșit, pentru o demnitate fără umilire, o siguranță fără teamă, o îndestulare fără sărăcie, o plăcere fără durere și o desăvârșire fără lipsă. L-a încercat în acest sălaș cu o dăinuire spre care se grăbește sfârșitul, cu o demnitate însoțită și urmată de umilire și cu o siguranță însoțită și urmată de teamă. Tot astfel sunt îndestularea, plăcerea, bucuria, veselia și desfătarea de aici: amestecate cu opusul lor, urmate de opusul lor și grabnic trecătoare. Cei mai mulți oameni au greșit aici: au căutat desfătarea, dăinuirea, demnitatea, stăpânirea și rangul în alt loc decât al lor și le-au pierdut la locul lor. Cei mai mulți nici nu au dobândit ceea ce au căutat din acestea, iar cel care a dobândit ceva nu a avut decât o folosință mică, ce apoi îi dispare. Trimișii au venit cu chemarea la desfătarea dăinuitoare și la stăpânirea cea mare. Cel care le răspunde dobândește lucrurile cele mai plăcute și mai bune din această lume; viața lui în ea este mai bună decât viața regilor și a celor de sub ei. Detașarea de lume este o stăpânire prezentă, pentru care Shayṭān îl invidiază pe credincios cu cea mai mare invidie și se străduiește din răsputeri să nu ajungă la ea. Când robul își stăpânește pofta și mânia, iar ele urmează împreună cu el chemarea religiei, atunci el este cu adevărat rege, căci deținătorul acestei stăpâniri este liber. Regele supus poftei și mâniei sale este robul lor: un supus înrobit, îmbrăcat ca un stăpân, pe care frâul poftei și al mâniei îl mână așa cum este mânată cămila. Cel amăgit și înșelat privește stăpânirea din afară, al cărei chip este domnie, iar lăuntrul robie, și pofta al cărei început este plăcere și al cărei sfârșit este părere de rău. Cel cu vedere limpede, căruia i s-a dăruit izbândă, își duce privirea de la începuturi la sfârșituri și de la porniri la urmări. Aceasta este favoarea lui Allah, pe care o dă cui voiește. Allah este Stăpânul favorii mărețe.”

Ibn al-Qayyim, ʿUddat aṣ-ṣābirīn wa-dhakhīrat ash-shākirīn.