Un citat, cu sursa lui.

„Toți împărtășesc nevoia — ba chiar nevoia neapărată — de iertarea, îngăduința și mila lui Allah. Așa cum [musulmanul] își dorește ca fratele său musulman să ceară iertare pentru el, și el trebuie să ceară iertare pentru fratele său musulman, luându-și drept obicei cuvintele: «Stăpâne, iartă-mă pe mine, pe părinții mei, pe musulmani și musulmane, pe credincioși și credincioase!» Unii înaintași socoteau de dorit ca fiecare să stăruie în această rugă de șaptezeci de ori pe zi, făcând din ea o parte statornică a pomenirilor sale, pe care să nu o neglijeze. L-am auzit pe Shaykh-ul nostru — adică pe Ibn Taymiyyah — pomenind-o și amintind despre ea o mare virtute, pe care nu mi-o mai amintesc. Poate că se număra printre rugile sale pe care nu le lăsa. L-am auzit spunând că este îngăduit să o rostești între cele două prosternări. Dacă robul vede că frații săi sunt loviți de ceea ce l-a lovit și pe el și au nevoie de ceea ce și el are nevoie, nu îl împiedică să îi ajute decât marea sa necunoaștere a iertării lui Allah și a harului Său. Un asemenea om merită să nu fie ajutat, căci răsplata este de aceeași natură cu fapta.”^[11]