Un citat, cu sursa lui.

Prin vorbire se poate urmări atât formularea, cât și înțelesul; în acest caz, ea nu se traduce, precum Coranul. Se poate urmări înțelesul și, dacă este cu putință, formularea; atunci se traduce când formularea nu poate fi rostită, precum formula căsătoriei și cele asemănătoare ei. Se poate urmări numai înțelesul, în toate celelalte cazuri; atunci el poate fi exprimat prin orice formulare, atât când prima formulare poate fi folosită, cât și când nu poate. Spun: dacă omul rostește cuvintele în mod intenționat, este ținut răspunzător pentru ele dacă le cunoaște înțelesul; altfel, nu. Dacă urmărește altceva decât înțelesul lor, nu este ținut răspunzător prin ele dacă acestea ar fi oprite, fiindcă aceasta ar însemna sprijinirea unui lucru oprit. Altfel, susținerea sa nu este primită în judecată decât dacă există un indiciu. Dacă nu urmărește nimic, el glumește. Ceea ce este corect este că vorbele lui sunt tratate ca serioase în privința dreptului lui Allah, cu excepția situației în care s-ar ajunge la anularea dreptului altcuiva; atunci nu se pronunță împotriva lui decât pe baza unei dovezi. Înțelesul acestei distincții este menționat în „Iʿlām al-muwaqqiʿīn”^[2]. (Ibn Rajab, p. 13.)