Un citat, cu sursa lui.

رياضة النفس، ومجاهدة الطبع برده عن الأخلاق الرذيلة وحمله على الأخلاق الجميلة من الزهد والحلم والصبر والإخلاص والصدق، قال: وعلى هذا كان أوائل القوم، فلبَّس إبليس عليهم في أشياء، ثم لبّس على مَن بعدهم من تابعيهم، فكلما مضى قرن زاد طمعه في القرن الثاني، فزاد تلبُّسه عليهم، إلى أن تمكّن من المتأخرين غاية التمكن، وكان أصل تلبيسه عليهم أن صدَّهم عن العلم وأراهم أن المقصود العمل، فلما أطفأ مصباح العلم عندهم تخبّطوا في الظلمات، فمنهم من أراه أن المقصود من ذلك ترك الدنيا في الجملة، فرفضوا ما يُصلِح أبدانَهم، وشبهوا المال بالعقارب، ونسوا أنه خُلِق للمصالح، وبالغوا في الحمل على النفوس، حتى إنه كان فيهم مَن لا يضطجع، وهؤلاء كانت مقاصدهم حسنة، غير أنهم على غير الجادة، وفيهم من كان لقلة علمه يعمل بما يقع إليه من الأحاديث الموضوعة وهو لا يدري، ثم جاء أقوام فتكلموا لهم في الجوع والفقر والوساوس والخطرات وصنفوا في ذلك، مثل الحارث المحاسبي، وجاء آخرون فهذبوا مذهب الصوفية وأفردوه بصفات ميزوه بها من الاختصاص بالمرقعة والسماع والوجد والرقص والتصفيق، وتميزوا بزيادة النظافة والطهارة، ثم ما زال الأمر ينمى والأشياخ يضعون لهم أوضاعًا ويتكلمون بواقعاتهم، ويتفق بُعدهم عن العلماء لا بل رؤيتهم ما هم فيه أوفى العلوم حتى سموه العلم الباطن، وجعلوا علم الشريعة العلم الظاهر، ومنهم من خرج به الجوع إلى الخيالات الفاسدة فادعى عشق الحق والهيمان فيه، فكأنهم تخايلوا شخصًا مستحسن الصورة فهاموا به، وهؤلاء بين الكفر والبدعة، ثم تشعبت بأقوام منهم الطرق ففسدت عقائدهم، فمن هؤلاء من قال بالحلول، ومنهم من قال بالاتحاد، وما زال إبليس يخبطهم بفنون البدع حتى جعلوا لأنفسهم سننًا

Antrenarea sufletului și lupta cu firea, întorcând-o de la însușirile josnice și îndrumând-o către cele frumoase: asceză, blândețe, răbdare, sinceritate și adevăr. El spune: Pe aceasta se aflau cei dintâi dintre ei. Iblīs i-a amăgit însă în unele lucruri, apoi i-a amăgit pe urmașii lor. Cu fiecare generație trecută, lăcomia lui față de cea următoare creștea, iar amăgirea sa sporea, până când i-a stăpânit deplin pe cei de mai târziu. Temelia amăgirii sale a fost că i-a abătut de la știință și le-a înfățișat fapta drept singurul țel. După ce a stins în ei lumina științei, au început să bâjbâie în întuneric. Unora le-a arătat că ținta este părăsirea în întregime a lumii. Au respins ceea ce le întreținea trupurile, au asemănat averea cu scorpionii și au uitat că ea a fost creată pentru folosuri. Au dus la extrem împovărarea sufletelor, până când unii dintre ei nici nu se mai întindeau pentru odihnă. Intențiile acestora erau bune, dar nu urmau calea dreaptă. Din pricina puținei științe, unii puneau în practică hadithuri fabricate care ajungeau la ei, fără să știe ce sunt. Apoi au venit oameni care le-au vorbit despre foame, sărăcie, șoapte și gânduri trecătoare și au alcătuit cărți despre acestea, precum al-Ḥārith al-Muḥāsibī. Alții au sistematizat calea sufită și i-au dat însușiri care să o deosebească: haina peticită, ascultarea, extazul, dansul și bătăile din palme. S-au deosebit și printr-o grijă sporită pentru curățenie și purificare. Lucrurile au continuat să crească, iar șeicii le alcătuiau rânduieli și vorbeau despre propriile trăiri. Se îndepărtau de oamenii învățați și ajungeau chiar să socotească ceea ce aveau drept cea mai deplină știință, numind-o „știința lăuntrică”, iar știința Legii „știința văzută”. Pe unii, foamea i-a dus la închipuiri stricate, încât au pretins iubirea pătimașă a Adevărului și cufundarea în ea, ca și cum și-ar fi închipuit o persoană frumoasă de care s-ar fi îndrăgostit. Aceștia se află între necredință și inovație. Apoi căile unora s-au ramificat și credințele li s-au stricat: unii au susținut sălășluirea [divinității în făptură], alții unirea [cu ea]. Iblīs a continuat să-i poarte încoace și încolo prin felurite inovații, până când și-au făcut propriile rânduieli.

Ibn al-Jawzī, Talbīs Iblīs, pp. 157–158.