Un citat, cu sursa lui.

Aceasta a fost relatată și cu atribuire la Profet ﷺ, însă versiunea păstrată este că sunt cuvintele lui Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el. Marele învățat Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — a spus în al-Ighātha, după ce a amintit această relatare: „Dacă se întreabă: «Cum anume face ea să crească ipocrizia în inimă, spre deosebire de celelalte păcate?», se răspunde: aceasta arată cel mai limpede înțelegerea profundă pe care o aveau companionii despre stările și faptele inimilor, despre leacurile și bolile lor, și că ei sunt adevărații doctori ai inimilor. Alții s-au abătut însă de la calea lor și au tratat bolile inimilor cu ceea ce le îmbolnăvește și mai mult: asemenea celui care tratează otrăvirea cu o otravă ucigătoare. Pe Allah, astfel au procedat cu multe dintre leacurile lor, ba chiar cu cele mai multe. Doctorii s-au împuținat, bolnavii s-au înmulțit și au apărut boli cronice necunoscute printre înaintași. Îndepărtarea de leacul folositor alcătuit de Legiuitor și înclinarea bolnavului către ceea ce întărește boala au înmulțit suferința și au agravat situația. Casele, drumurile și piețele s-au umplut de bolnavi și orice neștiutor s-a apucat să-i trateze pe oameni. Să știi că muzica are însușiri care fac să răsară ipocrizia în inimă și să crească în ea asemenea semănăturii prin apă. Printre însușirile ei este aceea că distrage inima de la înțelegerea Coranului, de la cugetarea asupra lui și de la împlinirea celor cuprinse în el. Coranul și cântarea nu se adună niciodată în aceeași inimă, din pricina contradicției dintre ele: Coranul interzice urmarea patimilor și poruncește cumpătarea, îndepărtarea de poftele sufletelor și de pricinile rătăcirii și interzice urmarea pașilor Satanei. Cântarea poruncește contrariul tuturor acestora și îl înfrumusețează. Împinge sufletele către poftele rătăcirii, trezindu-le pe cele ascunse și tulburându-le pe cele liniștite; le mișcă spre tot ce este urât și le conduce spre apropierea de orice femeie și orice bărbat atrăgător. Ea și vinul sunt frați de lapte, iar în a stârni spre urâțenii sunt doi cai care aleargă la întrecere. Ea este aliatul, ajutorul, tovarășul și prietenul vinului. Satana a încheiat între ele o frăție care nu poate fi desfăcută. Este iscoada inimii, hoțul demnității și viermele minții. Pătrunde în locurile ascunse ale inimii, cercetează tainele ei și ajunge în locul imaginației, unde stârnește patima, dorința, necuviința, nerușinarea, ușurătatea și prostia. Vezi astfel un om purtând semnul demnității, frumusețea judecății, bucuria credinței, prestigiul Islamului și dulceața Coranului. Când ascultă cântarea și se înclină către ea, judecata i se împuținează, pudoarea i se reduce, demnitatea îi dispare, frumusețea îl părăsește și prestigiul îl lasă. Satana se bucură de el, credința se plânge lui Allah Preaînaltul de starea lui, iar Coranul îi devine greu. El spune: «Doamne, nu mă aduna pe mine și coranul vrăjmașului Tău în același piept!» Apoi ajunge să găsească frumos ceea ce, înainte de ascultare, socotea urât și să arate din tainele sale ceea ce ascundea. Din demnitate și liniște trece la vorbe multe, minciună, ușurătate și pocnitul degetelor. Își clatină capul, își mișcă umerii, bate pământul cu picioarele și se lovește peste cap cu mâinile. Sare asemenea muștelor, se învârte ca măgarul în jurul roții, bate din palme asemenea femeilor, mugește asemenea taurilor, uneori suspină ca un întristat, iar alteori strigă ca nebunii. Un cunoscător dintre adepții ei a spus adevărul în versurile sale: