Al-Balad

Sura al Balad

Versetele 1 la 20

Numita si La uqsim. Revelata la Mecca

Versetele 1 la 20

Allah Preainaltul jura pe „aceasta cetate” sigura, care este Mecca cea cinstita, cel mai ales dintre toate tinuturile, mai ales in timpul salasluirii Trimisului, pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui, in ea. „Si pe parinte si pe ceea ce a nascut!”, adica pe Adam si pe urmasii lui.

Lucrul asupra caruia se depune juramantul este afirmatia Sa: „Cu adevarat, Noi l-am creat pe om in truda”. Este posibil ca prin aceasta sa se inteleaga greutatile pe care le indura si le infrunta in viata lumeasca, in viata dintre moarte si inviere si in Ziua martorilor. El trebuie sa se straduiasca sa savarseasca faptele care il vor elibera de aceste greutati si ii vor aduce bucurie si fericire neintrerupte. Daca nu va face astfel, va continua sa indure chinul cel aspru pentru totdeauna. Este posibila si intelegerea: Noi l-am creat pe om in cea mai buna alcatuire si cu o faptura puternica, astfel incat sa poata actiona si sa poata savarsi lucrari grele. Cu toate acestea, el nu I-a multumit lui Allah pentru aceasta mare binefacere, ci s-a trufit din pricina bunastarii si a indraznit impotriva Creatorului sau. Din nestiinta si nedreptate, a socotit ca aceasta stare ii va dainui si ca va avea o putere nestingherita, care nu-i va fi luata. De aceea a spus Allah Preainaltul: „Oare socoteste ca nimeni nu va avea putere asupra lui?”.

El intrece masura si se faleste cu averile pe care le-a cheltuit pentru poftele sale, spunand: „Am risipit avere multa!”, adica multa avere, gramadita una peste alta. Allah Preainaltul a numit cheltuirea pentru pofte si pacate o risipire care nimiceste averea, fiindca cel care cheltuieste nu trage niciun folos din ceea ce a cheltuit, iar din cheltuirea sa nu-i raman decat regretul, pierderea, oboseala si lipsa. El nu este asemenea celui care cheltuieste pentru multumirea lui Allah, pe calea binelui, fiindca acesta a facut negot cu Allah si a castigat de multe ori mai mult decat a cheltuit. Allah a spus, amenintandu-l pe cel care se faleste cu ceea ce a cheltuit pentru pofte: „Oare socoteste ca nimeni nu l-a vazut?”. Oare socoteste ca Allah nu-l vede in aceasta fapta si ca nu-i va cere socoteala pentru lucrurile mici si mari? Ba da, Allah l-a vazut, i-a pastrat faptele si i-a randuit pe scribii cei nobili sa scrie tot binele si raul pe care le-a savarsit.

Apoi i-a amintit binefacerile Sale, spunand: „Oare nu i-am dat doi ochi, si o limba si doua buze?”, pentru frumusete, vedere, vorbire si celelalte foloase necesare pe care acestea le aduc. Acestea sunt binefacerile vietii lumesti. Apoi a amintit binefacerile religiei: „Si nu i-am aratat cele doua cai?”, adica drumul binelui si drumul raului. I-am aratat deosebirea dintre calauzire si ratacire si dintre calea dreapta si abatere. Aceste daruri imbelsugate cer robului sa implineasca drepturile lui Allah, sa-I multumeasca pentru binefacerile Sale si sa nu se foloseasca de ele pentru a savarsi neascultari fata de Allah.

Insa acest om nu a facut astfel: „Dar el nu a strabatut urcusul greu”, adica nu a patruns pe el si nu l-a trecut, fiindca si-a urmat poftele, iar acest urcus ii este greu.

Apoi a explicat acest urcus prin cuvintele Sale: „Eliberarea unui rob”, adica eliberarea lui din robie prin dezrobire sau ajutarea lui sa-si achite contractul de eliberare. Cu atat mai mult intra aici eliberarea captivului musulman aflat la necredinciosi. „Sau hranirea, intr-o zi de foamete”, adica de foamete cumplita, prin a da de mancare atunci cand oamenii au cea mai mare nevoie: „A unui orfan dintre rude”, unind astfel faptul ca este orfan, sarac si ruda; „sau a unui sarman lipit de pamant”, adica lipit de tarana din pricina nevoii si a lipsurilor.

„Apoi sa fie dintre cei care cred”, savarsind fapte bune; adica au crezut cu inimile lor in tot ceea ce trebuie crezut si au savarsit fapte bune cu madularele lor. Aici intra orice cuvant si orice fapta obligatorie sau recomandata. „Se indeamna unii pe altii la rabdare” in ascultarea de Allah, in ferirea de neascultarea fata de El si in indurarea hotararilor Sale dureroase. Ei se incurajeaza reciproc sa implineasca acestea si sa li se supuna, indeplinindu-le pe deplin, cu pieptul larg deschis si cu sufletul linistit. „Si se indeamna unii pe altii la mila” fata de fapturi, dand celor nevoiasi, invatandu-i pe cei nestiutori, implinind tot ceea ce le este necesar si ajutandu-i in treburile lor religioase si lumesti. De asemenea, fiecare sa iubeasca pentru ei ceea ce iubeste pentru sine si sa urasca pentru ei ceea ce uraste pentru sine.⁹⁴

„Acestia”, care au implinit aceste insusiri si carora Allah le-a dat izbanda sa strabata acest urcus, „sunt cei ai dreptei”, fiindca au indeplinit ceea ce Allah le-a poruncit dintre drepturile Sale si drepturile robilor Sai si au parasit ceea ce le-a interzis. Acesta este semnul fericirii si dovada ei.

„Iar cei care nu cred in semnele Noastre”, aruncand aceste lucruri in spatele lor, fara sa creada cele vestite de Allah si fara sa aiba credinta in El, fara sa savarseasca fapte bune si fara sa aiba mila de robii lui Allah, aceia „sunt cei ai stangii”. „Asupra lor va fi un Foc inchis”, adica incuiat, cu stalpi prelungi asezati in spatele usilor sale, ca acestea sa nu se deschida, astfel incat ei sa ramana in stramtorare, neliniste si chin.

Lauda lui Allah!