Traducere în limba română publicată cu permisiune după Athari Archive. Sursa originală: Does Allah Change?.
Ibn Taymiyyah, în Majmūʿ Fatāwā 6/249-252, spune că termenul taghayyur (schimbare) este un lafẓ mujmal (termen larg, neclar). Deoarece termenul însuși este general, el nu poate fi folosit ca dovadă decisivă până când sensul său nu este precizat.
El distinge între două sensuri ale taghayyur-ului (schimbării).
Dacă prin taghayyur (schimbare) se înțelege doar că Allah face afʿāl ikhtiyāriyyah (acțiuni voluntare făcute prin voință), cum ar fi să vorbească atunci când voiește, să iubească ascultarea, să Se bucure de căință sau să vină în Ziua Învierii, atunci aceasta nu este o schimbare blamabilă.
Aceasta este pur și simplu afirmarea faptului că Allah acționează prin voința și puterea Sa. Salafii au afirmat că Allah a fost întotdeauna descris cu ṣifāt al-kamāl (atributele perfecțiunii), a fost întotdeauna capabil și a vorbit întotdeauna când voiește. În acest sens, nu există trecere de la deficiență la perfecțiune și nici pierdere a vreunei perfecțiuni anterioare. Prin urmare, aceasta nu este taghayyur (schimbare) în sensul lingvistic al alterării dintr-o stare în alta.
Însă dacă prin taghayyur (schimbare) se înțelege transformarea din perfecțiune în deficiență, sau pierderea unui atribut al perfecțiunii, sau a deveni capabil după ce anterior nu era capabil, atunci acest lucru este imposibil pentru Allah. Kamāl-ul Său (perfecțiunea Sa) este inseparabil de esența Sa. El nu dobândește perfecțiune după ce I-ar fi lipsit și nici nu pierde perfecțiunea după ce o posedă.
Apoi Ibn Taymiyyah întoarce argumentul împotriva celor care neagă. El argumentează că aceia care neagă acțiunile voluntare ale lui Allah cad, de fapt, în adevăratul taghayyur (schimbare). Ei pretind că în veșnicie Allah nu putea să vorbească sau să acționeze și că mai târziu acțiunea a devenit posibilă. Aceasta implică faptul că El a devenit qādir (capabil) după ce nu era capabil. Aceasta este adevărata schimbare în capacitate. Astfel, potrivit lui, cei care neagă sunt cei a căror poziție implică logic schimbarea.
În arabă, taghayyur (schimbare) nu se referă pur și simplu la mișcare sau acțiune. Mișcarea soarelui nu este descrisă ca „schimbare”. Nu se spune despre o persoană care vorbește sau merge că s-a schimbat. Mai degrabă, schimbarea se referă la trecerea de la o calitate la alta, precum de la sănătate la boală sau de la dreptate la păcătoșenie.
Pe scurt, Ibn Taymiyyah neagă taghayyur-ul (schimbarea) pentru Allah în sensul de deficiență sau transformare. El afirmă afʿāl ikhtiyāriyyah (acțiunile voluntare) fără a afirma schimbarea nepermisă. Disputa, așadar, se învârte în jurul definirii corecte a termenului.
A treia lor dovadă este că au spus: dacă lucruri nou-apărute ar sta cu El, aceasta ar însemna în mod necesar „schimbarea Lui”, iar schimbarea este imposibilă pentru Allah.
Ei înșiși, ar-Rāzī (d. 606 AH) și alții, au invalidat această dovadă spunând: ce vreți să spuneți prin afirmația voastră: „Dacă ele ar sta cu El, El S-ar schimba”?
Vreți să spuneți prin schimbare însuși faptul că ele stau cu El sau altceva? Dacă vreți să spuneți primul lucru, atunci prima pretenție este aceeași cu a doua, iar lucrul făcut necesar este chiar lucrul pretins.
Nu există niciun beneficiu în aceasta, deoarece sensul ar fi: dacă lucruri nou-apărute au stat cu El, atunci lucruri nou-apărute au stat cu El. Aceasta este o vorbire care nu aduce niciun beneficiu. Dacă vreți să spuneți prin schimbare un alt sens decât acesta, atunci nu este acceptat.
Nu acceptăm că, dacă ele ar sta cu El, ar urma în mod necesar o „schimbare” în afară de apariția lucrurilor nou-apărute. Acesta este răspunsul lor.
Clarificarea acestui lucru este că termenul „schimbare” este un cuvânt larg și neclar. Schimbarea, în limba arabă cunoscută, nu înseamnă simplul fapt că lucruri nou-apărute stau cu ceva. Oamenii nu spun despre soare, lună și stele, atunci când se mișcă, că „s-au schimbat”. Nu spun despre o persoană, când vorbește și merge, că „s-a schimbat”.
Ei nu spun că „s-a schimbat” când face ṭawāf, se roagă, poruncește, interzice sau călărește, dacă aceasta este calea lui obișnuită.
O persoană este numită schimbată când era sănătoasă și a devenit bolnavă, sau când trupul ei s-a schimbat din cauza foamei ori a oboselii, sau când s-a schimbat într-un mod diferit de obiceiul ei.
La fel, când o persoană se îmbolnăvește sau trupul ei se schimbă din cauza foamei ori a oboselii, se spune: s-a schimbat. La fel, dacă se schimbă caracterul și religia ei, precum atunci când era păcătoasă și apoi se întoarce și devine dreaptă, sau când era dreaptă și apoi se întoarce și devine păcătoasă, se spune: s-a schimbat.
În hadith: „Am văzut fața Mesagerului lui Allah ﷺ schimbată când am văzut pe el urma foamei, în timp ce încă îl vedeam făcând rukūʿ și prosternându-se.”
Mișcarea lui nu a fost numită schimbare. La fel, se spune: „Cutare s-a schimbat față de cutare”, când începe să-l urască după iubire. Însă dacă rămâne statornic în afecțiune, veselia lui față de el și vorbirea lui cu el nu sunt numite schimbare.
Dacă el continuă pe calea lui normală în cuvintele și faptele sale, nu se spune că s-a schimbat.
إن الله لا يغير ما بقوم حتى يغيروا ما بأنفسهم
„Într-adevăr, Allah nu schimbă starea unui popor până când ei nu schimbă ceea ce este în ei înșiși.” (ar-Raʿd 11)
Este cunoscut că, dacă ei rămân pe calea lor normală existentă, spunând și făcând ceea ce este bine, atunci nu au schimbat ceea ce este în ei înșiși.
Însă dacă se îndepărtează de aceasta și înlocuiesc intenționarea binelui cu intenționarea răului și credința în adevăr cu credința în fals, se spune: ei au schimbat ceea ce este în ei înșiși. Aceasta este asemenea cu cineva care Îl iubea pe Allah, pe Mesagerul Său ﷺ și Viața de Apoi, apoi inima lui s-a schimbat și nu le-a mai iubit.
Acest lucru este diferit de cineva care rămâne pe ceea ce era, precum Profetul ﷺ. Stările lui se schimbau între foame și sațietate, stat în picioare și șezut, mers și călărit, dar aceasta nu a fost numită schimbare.
Allah Preaînaltul a spus:
كُلُّ شَيْءٍ هَالِكٌ إِلَّا وَجْهَهُ
„Totul va pieri în afară de Fața Sa.” (al-Qaṣaṣ 88)
كل من عليها فان ويبقى وجه ربك ذو الجلال والإكرام
„Toți cei de pe ea vor pieri. Iar Fața Domnului tău, Posesorul măreției și al cinstei, va rămâne.” (ar-Raḥmān 26-27)
Însă acești negatori sunt cei care sunt constrânși să spună că El S-a schimbat. Ei spun: în veșnicie nu era posibil pentru El să spună ceva și nici să vorbească prin voința și puterea Sa. Aceasta era imposibil pentru El și El nu era capabil să o facă; apoi actul a devenit posibil, astfel încât El a putut acționa.
Ei au două opinii despre vorbire. Cel care afirmă vorbirea cunoscută și spune că El vorbește prin voința și puterea Sa spune că vorbirea a devenit posibilă pentru El după ce fusese imposibilă pentru El. Cel care nu Îl descrie cu vorbirea cunoscută, ci spune că El vorbește fără voință și putere, așa cum spun kullābiyyah, a afirmat o vorbire care nu este înțeleasă și în care nimeni dintre musulmani nu i-a precedat.
Mai degrabă, musulmanii de dinaintea lor erau pe două opinii: primele generații și oamenii Sunnah spun că El vorbește prin voința și puterea Sa și că vorbirea Lui nu este creată; iar jahmiyyah spun că ea este creată prin puterea și voința Sa.
Acești oameni au spus, în schimb: mai degrabă, El vorbește fără voință și putere, iar vorbirea Lui este un singur lucru inseparabil de Sinele Său și este litere, sau litere și sunete, veșnică și inseparabilă de Sinele Său, așa cum a fost explicat în altă parte.
Punctul urmărit este că toți acești oameni care împiedică să se spună că Domnul a fost întotdeauna capabil să facă orice voiește și spun că aceasta ar necesita lucruri nou-apărute fără sfârșit, iar aceasta este imposibil, spun: actul a devenit posibil pentru El după ce fusese imposibil pentru El. Realitatea afirmației lor este că El a devenit capabil după ce nu fusese capabil. Aceasta este realitatea schimbării, deși nu a apărut nicio cauză care să-L facă pe El capabil.
Dacă spun: „El a fost, în veșnicie, capabil asupra a ceea ce va continua întotdeauna”, se spune: aceasta combină negarea și afirmarea; deci în veșnicie El era capabil.
Era vorbirea posibilă pentru El sau imposibilă pentru El? Dacă spui: „posibilă pentru El”, atunci ai acceptat continuitatea faptului că El este Cel care acționează și că El este capabil asupra lucrurilor nou-apărute fără sfârșit. Dacă spui: „mai degrabă, era imposibilă”, se spune: capacitatea asupra imposibilului, în timp ce actul este imposibil, nu este posibilă.
Ceea ce intră sub capacitate este doar posibilul, nu imposibilul. Dacă spui: „apoi a devenit posibil pentru El”, atunci ai spus: a devenit posibil pentru El să acționeze după ce nu fusese posibil pentru El să acționeze. Aceasta este clar în a spune că El a devenit capabil după ce nu fusese și este clar în schimbare.
Astfel, acești negatori, care au spus că afirmatorii sunt constrânși să spună că El „S-a schimbat”, falsitatea pretenției lor a devenit clară, iar ei sunt cei care au spus ceea ce implică schimbarea Lui.
A patra lor dovadă este că au spus: apariția lucrurilor nou-apărute cu El este apunere, iar al-Khalīl a spus:
لا أحب الآفلين
„Nu-i iubesc pe cei care apun.” (al-Anʿām 76)
Cel care apune este cel care se mișcă, pentru care apar lucruri nou-apărute.
Așadar al-Khalīl a negat iubirea pentru cel pentru care apar lucruri nou-apărute, deci acesta nu poate fi un dumnezeu. Dacă oponentul spune: „Ceea ce vreau să spun prin afirmația că El S-a schimbat este că El a vorbit prin voința și puterea Sa, că El iubește ascultarea din partea noastră, Se bucură de căința celui care se căiește și va veni în Ziua Învierii”, i se spune: chiar dacă numești aceasta „schimbare”, de ce ai spus că este imposibilă? Acesta este chiar punctul disputat, după cum a spus ar-Rāzī (d. 606 AH): prima pretenție este aceeași cu a doua.
Majmūʿ Fatāwā Ibn Taymiyyah 6/249-252
