Acest articol este o traducere în limba română după articolul publicat pe Athari Archive. Republicat cu permisiune. Sursa originală: Did Ibn Taymiyyah Innovate By Reciting Surah Fatiha After Every Fajr Prayer.
Al-Bazzār explică de ce Ibn Taymiyyah făcea adhkār și recita al-Fātiḥah după Fajr: pentru a combina, prin recitarea ei atunci, între ceea ce a venit în hadithuri și ceea ce savanții au menționat, anume dacă este recomandat să se înceapă cu adhkār-urile relatate sau cu recitarea Coranului.
El a văzut că în recitarea al-Fātiḥah și repetarea ei în acel timp exista o îmbinare între cele două opinii, realizând ambele virtuți. Aceasta este din puterea percepției lui și ascuțimea înțelegerii lui.
- O opinie recomandă începerea cu adhkār-urile relatate după Fajr.
- O altă opinie recomandă recitarea Coranului după Fajr.
Ambele opinii vor fi arătate mai jos.
Prima opinie
https://shamela.ws/book/9472/333
Abū Ḥāmid al-Ghazālī a spus în Kitāb Iḥyāʾ ʿUlūm ad-Dīn 1/333: Când termină rugăciunea Fajr, trebuie să rămână așezat în masjid până când răsare soarele, pomenindu-L pe Allah, Preaînaltul, în ordinea pe care am stabilit-o. Căci Profetul ﷺ a spus: „Să stau în locul meu pomenindu-L pe Allah, Preaînaltul, de la rugăciunea de dimineață până când răsare soarele îmi este mai iubit decât eliberarea a patru sclavi.”
Se relatează că atunci când Profetul ﷺ făcea rugăciunea de dimineață, rămânea în locul lui de rugăciune până când răsărea soarele, iar în unele relatări, apoi făcea două rakʿah, adică după ce soarele răsărise. Virtutea acestei fapte a fost relatată în nenumărate relatări.
Al-Ḥasan al-Baṣrī (d. 110H) a relatat că Mesagerul lui Allah ﷺ, în ceea ce a relatat despre mila Domnului său, a spus că El a spus: „O, fiu al lui Adam, pomenește-Mă o oră după rugăciunea Fajr și o oră după rugăciunea ʿAṣr, iar Eu îți voi fi de ajuns pentru ceea ce este între ele.”
Când virtutea acestui lucru este clară, să stea și să nu vorbească până când răsare soarele. Mai degrabă, rutina lui până la răsărit trebuie să constea din patru tipuri: supplicații, adhkār pe care le repetă pe mărgelele lui de rugăciune, recitarea Coranului și reflecție.
Sursa Islamweb menționată în articol
Aṣ-Ṣaffārīnī a spus în Ghidhāʾ al-Albāb fī Sharḥ Manẓūmat al-Ādāb 2/369:
Allah, Preaînaltul, a spus, în sens aproximativ: „Și slăvește lauda Domnului tău seara și dimineața” — al-ibkār este începutul zilei, iar al-ʿashī este sfârșitul ei. Și El a spus, în sens aproximativ: „Și slăvește lauda Domnului tău înainte de răsăritul soarelui și înainte de apusul lui.”
Aceasta explică ceea ce a venit în hadithuri: cine spune cutare și cutare când intră în dimineață și când intră în seară, că ceea ce se urmărește prin aceasta este înainte de răsărit și înainte de apus, iar locul acestor adhkār este după rugăciunea Fajr și după rugăciunea ʿAṣr.
Aceasta a fost afirmat de Imām Ibn al-Qayyim în al-Kalim aṭ-Ṭayyib wa al-ʿAmal aṣ-Ṣāliḥ.
Printre acestea se află ceea ce Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său de la Abū Hurayrah, fie ca Allah să fie mulțumit de el, de la Profet ﷺ, care a spus: „Cine spune când intră în dimineață și când intră în seară: subḥān Allāh wa bi-ḥamdih (سبحان الله وبحمده — Slavă lui Allah și cu lauda Lui) de o sută de ori, nimeni nu va veni în Ziua Învierii cu ceva mai bun decât ceea ce a adus el, cu excepția unui om care a spus la fel ca el sau mai mult.”
A doua opinie
Sursa Islamweb menționată în articol
An-Nawawī a spus în at-Tibyān fī Ādāb Ḥamalat al-Qurʾān 1/156: Cât despre recitarea în afara rugăciunii, cea mai bună este recitarea noaptea, iar ultima jumătate a nopții este mai bună decât prima jumătate, iar recitarea între Maghrib și ʿIshāʾ este iubită.
Cât despre recitarea în timpul zilei, cea mai bună este după rugăciunea Ṣubḥ (Fajr).
Nu există detestare pentru recitare în niciun timp din cauza vreunui motiv inerent acelui timp.
Traducere: Cât despre adorarea lui, fie ca Allah să fie mulțumit de el, cu greu s-a auzit vreodată ceva asemenea ei, deoarece își dedicase cea mai mare parte a timpului și a vieții sale ei, până într-atât încât nu și-a făcut pentru sine nicio ocupație care să îl distragă de la Allah, Preaînaltul, fie din familie, fie din avere. În nopțile lui, se separa de toți oamenii, rămânând singur cu Domnul său, Puternicul și Mărețul, smerit, constant în recitarea Marelui Coran, repetând diferite forme de adorare de noapte și de zi.
Când noaptea se termina și ajungea să fie printre oameni, începea cu rugăciunea Fajr, făcând sunnah ei înainte de a veni la ei. Când făcea takbīrat al-iḥrām (rostirea „Allah este Cel mai Mare” la începutul rugăciunii), era aproape ca și cum inimile erau smulse din cauza respectului profund. Când intra în rugăciune, membrele îi tremurau până se clătina la dreapta și la stânga. Când recita, își prelungea recitarea, așa cum este relatat autentic despre recitarea Mesagerului lui Allah ﷺ.
Rukūʿ-ul, sujūd-ul și ridicarea lui din acestea erau dintre cele mai complete forme relatate pentru rugăciunea obligatorie. Își făcea șederea pentru primul tashahhud foarte scurtă și își ridica vocea la primul salām, astfel încât toți cei prezenți să îl audă. Când termina rugăciunea, el și cei prezenți Îl lăudau pe Allah, Preaînaltul, cu formularea relatată: Allāhumma anta as-salām wa minka as-salām (اللهم أنت السلام ومنك السلام — O Allah, Tu ești Pacea și de la Tine este pacea), apoi se întorcea către adunare, apoi recita tahlīlāt-urile (cuvintele „Lā ilāha illā Allāh”) relatate pentru acel timp.
Apoi spunea subḥān Allāh (سبحان الله — Slavă lui Allah), al-ḥamdu lillāh (الحمد لله — Toată lauda este pentru Allah) și Allāhu akbar (الله أكبر — Allah este Cel mai Mare) de treizeci și trei de ori fiecare, completând suta cu lā ilāha illā Allāh (لا إله إلا الله — nu există divinitate demnă de adorare în afară de Allah), așa cum a fost relatat, iar adunarea făcea la fel. Apoi Îl invoca pe Allah, Preaînaltul, pentru sine, pentru ei și pentru musulmani cu diferite supplicații transmise.
Cea mai mare parte a supplicației lui era:
اللهم انصرنا ولا تنصر علينا، وأمكر لنا ولا تمكر علينا، وأهدنا ويسر الهدى لنا. اللهم اجعلنا لك شاكرين، لك ذاكرين، اليك راغبين، لك مخبتين، اليك راهبين، لك مطاويع. ربنا تقبل توباتنا، وأغسل حوباتنا، وثبت حججنا، وأهد قلوبنا، واسكل سخيمة صدورنا.
Traducere:
O Allah, dă-ne victorie și nu da victorie împotriva noastră, plănuiește pentru noi și nu plănui împotriva noastră, călăuzește-ne și fă călăuzirea ușoară pentru noi. O Allah, fă-ne dintre cei care Îți sunt mulțumitori, care Te pomenesc, care se întorc cu dor către Tine, smeriți înaintea Ta, temători de Tine și ascultători față de Tine. Domnul nostru, acceptă pocăința noastră, spală păcatele noastre, întărește dovezile noastre, călăuzește inimile noastre și îndepărtează răutatea din piepturile noastre.
Apoi începea adhkār-urile. Era cunoscut din obiceiul lui că nimeni nu îi vorbea fără necesitate după rugăciunea Fajr. Rămânea în dhikr, auzit de el însuși, iar uneori dhikr-ul lui era auzit de ființele spirituale, în timp ce în acel timp își ridica adesea privirea spre cer. Aceasta era practica lui până când soarele răsărea și trecea timpul interdicției pentru rugăciune.
În timpul șederii mele în Damasc, îl însoțeam cea mai mare parte a zilei și mult din noapte, iar el mă apropia de el până când stăteam lângă el. Auzem ceea ce recita și pomenea în acel timp. L-am văzut recitând al-Fātiḥah și repetând-o, ocupând întreg acel timp de la Fajr până când răsărea soarele, cu repetarea recitării ei. Am reflectat la motivul pentru care s-a limitat la această sură și nu la altele.
Mi-a devenit clar, iar Allah știe cel mai bine, că intenția lui prin aceasta era să combine, recitând-o atunci, între ceea ce a venit în hadithuri și ceea ce savanții au menționat: dacă este recomandat să se înceapă cu adhkār-urile relatate sau cu recitarea Coranului.
El a văzut că în recitarea al-Fātiḥah și repetarea ei în acel timp exista o îmbinare între cele două opinii, realizând ambele virtuți. Aceasta este din puterea percepției lui și ascuțimea înțelegerii lui.
Apoi se apleca în rugăciune, iar dacă dorea să audă hadith în alt loc, se grăbea imediat acolo împreună cu cei care îl însoțeau. Rareori îl vedea cineva cu înțelegere fără să îi apuce mâinile și să le sărute. Când cei cu meserii îl vedeau, se grăbeau din prăvăliile lor pentru a-l saluta și a căuta binecuvântare de la el, iar el, la rândul lui, îi dădea fiecăruia o parte generoasă din salutul lui și mai mult.
Dacă vedea un rău pe drumul lui, îl îndepărta; dacă auzea de o janazah, se grăbea să se roage pentru ea sau se întrista că a pierdut-o, iar uneori mergea la mormântul celui mort după ce termina de ascultat hadith, se ruga pentru el acolo, apoi se întorcea la masjidul lui. Apoi fie dădea fatwa oamenilor, fie le împlinea nevoile până când făcea Dhuhr în congregație, și la fel pentru restul zilei sale.
Kitāb al-Aʿlām al-ʿAliyyah fī Manāqib Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah de al-Bazzār, p. 37-39.