Cui îi oferim buna noastră purtare?

Atunci când Domnul nostru Preaînaltul a poruncit bunătatea și binefacerea față de părinți, a dat porunca într-o formă generală, care cuprinde orice fel de bunătate și binefacere, prin vorbe și prin fapte. Mai mult, caracterul ei general arată că părinților li se cuvin cea mai deplină bunătate și cea mai înaltă binefacere. Cum să fie altfel, când rangul lor este măreț și dreptul lor însemnat? De aceea, lor li se cuvin o însoțire frumoasă, o purtare bună, vorbe alese și grija pentru drepturile lor într-o măsură care nu i se cuvine altcuiva. Ei au întâietate și partea cea mai deplină în toate acestea. În cele două Ṣaḥīḥ-uri se relatează de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el — că un bărbat l-a întrebat pe Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa:

مَنْ أَحَقُّ النَّاسِ بِحُسْنِ صَحَابَتِي؟ قَالَ: أُمُّكَ. قَالَ: ثُمَّ مَنْ؟ قَالَ: ثُمَّ أُمُّكَ. قَالَ: ثُمَّ مَنْ؟ قَالَ: ثُمَّ أُمُّكَ. قَالَ: ثُمَّ مَنْ؟ قَالَ: ثُمَّ أَبُوكَ.

„«Cine dintre oameni are cel mai mare drept la buna mea purtare?» El a răspuns: «Mama ta.» A întrebat: «Apoi cine?» A răspuns: «Tot mama ta.» A întrebat: «Apoi cine?» A răspuns: «Tot mama ta.» A întrebat: «Apoi cine?» A răspuns: «Apoi tatăl tău.»”^bw-n04

Abū Hurayrah; al-Bukhārī și Muslim