Ibn al-Qayyim menționează tipurile de jihad. Când vine vorba de jihad împotriva necredincioșilor și a ipocriților, acesta are patru niveluri: prin inimă, prin limbă, prin avere, prin sine.
În ceea ce privește asupritorii și inovatorii, fie este cu mâna, fie cu limba sau prin a te ruga pentru ei. Ibn al-Qayyim mai spune că jihadul nu poate fi complet fără a face hijrah (migrare).
Traducere: Jihad împotriva necredincioșilor (kuffār) și a ipocriților (munāfiqūn). Acesta constă din patru niveluri:
1. Prin inimă.
2. Prin limbă.
3. Prin avere.
4. Prin sine.
Jihadul împotriva necredincioșilor este în special prin luptă fizică. Jihadul împotriva ipocriților este în special prin vorbire. Jihad împotriva asupritorilor, inovatorilor (ahl al-bidaʿ) și a făcătorilor de rău: jihadul împotriva asupritorilor, inovatorilor și a celor care comit fapte rele are trei niveluri: cu mâna, dacă este în stare, iar dacă nu poate, atunci cu limba, apoi dacă nu poate, cu inima.
Acestea sunt trei niveluri clare, ierarhizate, ale jihadului.
Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui) a spus: „Cine moare fără să fi luptat sau să fi intenționat să facă asta moare pe o ramură de ipocrizie” (Riyāḍ as-Ṣāliḥīn 1341).
Migrarea (Hijrah) și legătura sa cu jihadul. Jihadul nu poate fi complet fără migrare (hijrah), iar nici migrarea și nici jihadul nu pot avea loc fără credință (īmān). Cei care nădăjduiesc la mila lui Allah sunt aceia care împlinesc aceste trei obligații.
Allah, Cel Preaînalt, spune: „Într-adevăr, cei care au crezut și cei care au emigrat și s-au străduit pe calea lui Allah – aceștia nădăjduiesc la mila lui Allah. Și Allah este Iertător, Îndurător” (Surat al-Baqarah: 218).
Cele două tipuri de migrare obligatorii pentru fiecare credincios. Așa cum credința (īmān) este obligatorie pentru toți, există două tipuri de migrare care sunt obligatorii în orice timp: Hijrah către Allah implică:
- Devotament față de tawḥīd (monoteism).
- Sinceritate (ikhlāṣ).
- Întoarcere (inābah).
- Încredințare (tawakkul).
- Teamă (khawf).
- Nădejde (rajāʾ).
- Dragoste (maḥabbah)
- Întoarcere la Allah în pocăință (tawbah).
- Hijrah către Trimisul Său (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui). Aceasta implică: • Urmarea îndrumării sale (mutaba’ah).
- Supunere față de poruncile sale.
- Credință în învățăturile sale. Preferarea poruncilor și învățăturilor sale în fața poruncilor și învățăturilor altora.
Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui) a spus: „A cui migrare este către Allah și Trimisul Său, migrarea lui este către Allah și Trimisul Său. Dar a cui migrare este pentru un câștig lumesc sau pentru a se însura cu o femeie, migrarea lui este către ceea ce a urmărit” (Bukhārī 6689).
Zād al-Maʿād de Ibn al-Qayyim (3/9-11)
Profetul ﷺ a primit mai întâi porunca „Citește în Numele Domnului tău”, care a marcat începutul profeției sale. La început, i s-a spus să învețe și să reflecte, fără a răspândi mesajul. Mai târziu, odată cu revelația „O, tu cel învelit! Ridică-te și previne-i!”, el a fost trimis ca mesager. Etapele misiunii sale:
- A început prin a-și preveni familia apropiată.
- Apoi, și-a prevenit tribul.
- În continuare, i-a prevenit pe cei din triburile vecine.
- Mai târziu, s-a adresat tuturor arabilor.
- În final, a fost trimis către întreaga omenire.
Timp de aproximativ 10 ani, i-a chemat pe oameni la Islam fără luptă, concentrându-se pe răbdare, iertare și învățătură. Mai târziu, i s-a permis să emigreze la Madinah și i s-a permis să lupte împotriva celor care îl atacau, dar să-i evite pe cei care nu luptau. În cele din urmă, i s-a poruncit să lupte până când religia va fi numai pentru Allah. Kuffār au fost împărțiți în 3 categorii
- Cei cu tratate, care trebuiau tratați corect atâta timp cât își respectau înțelegerea.
- Cei aflați în război, care puteau fi combătuți.
- Oamenii Scripturii (evrei și creștini), care puteau fie să plătească jizyah, fie să accepte Islamul.
Traducere: Prima revelație de la Allah, Binecuvântat și Preaînalt, către Profetul Său (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui) a fost porunca „Citește în Numele Domnului tău care a creat” (Surat al-ʿAlaq: 1). Aceasta a marcat începutul profeției sale.
Atunci i s-a poruncit să citească în privat, fără a i se ordona să transmită mesajul altora. Mai târziu, Allah i-a revelat: „O, tu cel învelit! Ridică-te și previne-i!” (Surat al-Muddaththir: 1-2).
Astfel, a fost făcut profet odată cu revelația „Citește”, și a fost făcut mesager odată cu revelația „O, tu cel învelit”. Progresia treptată a misiunii sale
- 1. A-și preveni rudele apropiate: inițial i s-a poruncit să-și avertizeze rudele cele mai apropiate: „Și previne-ți neamul cel mai apropiat” (Surat al-Shuʿarāʾ: 214).
- 2. A-și preveni poporul: apoi și-a lărgit avertizarea la tribul și poporul său.
- 3. A-i preveni pe cei din jur: apoi i-a prevenit pe cei din triburile învecinate dintre arabi.
- 4. A preveni toți arabii: misiunea s-a extins la toți arabii.
- 5. A preveni întreaga omenire: în cele din urmă, i s-a poruncit să prevină întreaga omenire: „Spune: O, oameni, cu adevărat eu sunt Trimisul lui Allah la voi toți” (Surat al-Aʿrāf: 158).
Timp de aproximativ zece ani după începerea profeției, Profetul i-a chemat pe oameni la Islam fără a se angaja în luptă sau a colecta jizyah (tribut). În această perioadă i s-a poruncit să: dea dovadă de stăpânire de sine; fie răbdător și să-i ierte pe cei care i se împotriveau.
Mai târziu i s-a permis să emigreze: aceasta a fost Hijrah la Madinah. I s-a permis și să lupte: inițial i s-a permis să lupte cu cei care luptau împotriva lui și să se abțină de la luptă cu cei care o evitau.
Ulterior i s-a poruncit să lupte cu politeiștii până când religia este în întregime pentru Allah: „Și luptați împotriva lor până când nu va mai fi fitnah și religia va fi numai pentru Allah” (Surat al-Anfāl: 39). Categorii de ne-musulmani după porunca de jihad. După porunca de jihad, necredincioșii au fost clasificați în trei categorii:
1. Cei cu tratat sau armistițiu (ahl al-ʿahd wa al-ṣulḥ): • I s-a poruncit să le respecte tratatele atât timp cât le respectau. • Dacă exista bănuială de trădare, trebuia să rupă tratatul și să-i informeze, abținându-se de la luptă până când erau înștiințați.
2. Cei aflați în război (ahl al-ḥarb): I s-a poruncit să lupte cu cei care își încălcau tratatele.
3. Oamenii Scripturii (ahl al-kitāb): Odată cu revelația surei al-Tawbah (cunoscută și ca Sura Bara’ah), reglementările privind aceste categorii au fost clarificate.
I s-a poruncit să lupte cu Oamenii Scripturii până când plăteau jizyah (taxă) sau intrau în Islam, și i s-a poruncit de asemenea să lupte atât cu necredincioșii, cât și cu ipocriții.
Zād al-Maʿād de Ibn al-Qayyim (3/143)
Shaykh Ibn ʿUthaymīn spune că jihadul este obligatoriu în trei cazuri:
- Când o persoană se află în luptă, trebuie să lupte, cu excepția retragerii tactice sau a alăturării unui alt grup.
- Dacă dușmanul le înconjoară orașul, trebuie să lupte pentru a-l apăra.
- Dacă liderul poruncește să se lupte, trebuie ascultat.
Traducere: Jihadul devine obligație individuală (farḍ ʿayn) în situații specifice: Când ești prezent în luptă. Dacă cineva este prezent într-o bătălie, este obligat să lupte și nu are voie să fugă, așa cum Allah spune: „O, voi cei care ați crezut! Când îi întâlniți pe cei care tăgăduiesc înaintând în luptă, nu le întoarceți spatele. Și cine își întoarce atunci spatele – afară doar de o retragere tactică pentru luptă sau pentru a se uni cu un alt grup – a atras asupra sa mânia lui Allah, iar locul lui este Iadul – și ce rea este această destinație!” (Surat al-Anfāl: 15-16).
Profetul Muhammad (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui) a spus de asemenea că fuga din luptă este unul dintre păcatele mari (al-mubiqat): „Feriți-vă de cele șapte păcate nimicitoare”, și a menționat printre ele „fuga în ziua luptei” (Bukhārī 2766).
Însă Allah face două excepții: Manervra tactică: părăsirea temporară a luptei pentru a te regrupa sau a întinde o ambuscadă dușmanului.
Alăturarea altui grup: deplasarea pentru a ajuta un alt grup de musulmani aflați în nevoie, cu condiția să nu slăbească propria parte. Dacă nu este așa, părăsirea câmpului de luptă este interzisă și devine o obligație individuală să rămână și să lupte.
Când dușmanul asediază un oraș: dacă dușmanul înconjoară un oraș sau o așezare, devine obligatoriu pentru locuitori să lupte în apărare. Aceasta este similară obligației de a lupta când ești prezent în luptă, deoarece asediul împiedică oamenii să plece sau să primească provizii. Astfel, oamenii trebuie să lupte pentru a-și proteja orașul. Când ești poruncit de lider: dacă imamul (liderul sau conducătorul) îi ordonă cuiva să lupte spunând „Porniți la luptă”, devine obligatoriu.
Termenul „imam” se referă la cea mai înaltă autoritate din stat, chiar dacă nu este califul universal al tuturor musulmanilor, căci califatul general a încetat să mai existe de mult timp.
Profetul Muhammad (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui) a spus: „Ascultați și supuneți-vă, chiar dacă asupra voastră este pus un sclav cu capul ca o stafidă” (Bukhārī 7142). Prin urmare, dacă cineva devine conducătorul unei regiuni, poruncile sale au aceeași greutate ca cele ale califului general, iar ascultarea de ordinele lui este cerută.
Sharḥ al-Mumtiʿ de Shaykh Ibn ʿUthaymīn, p. 7-9
::contentReference[oaicite:0]{index=0}
Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah spune că Abū Ḥanīfah a considerat că necredința, în sine, nu este motiv de luptă; lupta este permisă doar în caz de ostilitate sau agresiune.
Acest punct de vedere a fost susținut și de Mālik și de Aḥmad ibn Ḥanbal într-una dintre opiniile sale.
Traducere: Abū Ḥanīfah a susținut că necredința, prin ea însăși, nu justifică lupta; lupta este permisă doar dacă există ostilitate sau agresiune. Prin urmare, el a permis luarea jizyah de la politeiști ne-arabi chiar dacă erau închinători la idoli, nu doar de la Ahl al-Kitāb (Oamenii Cărții). Această viziune a fost susținută și de Mālik și de Aḥmad ibn Ḥanbal într-una dintre opiniile sale. Totuși, uciderea poate fi permisă în anumite situații ca pedeapsă de tip taʿzīr sau din considerente politice.
Majmūʿ al-Fatāwā de Ibn Taymiyyah (20/101)
Majoritatea savanților spun că lupta este permisă doar împotriva celor care atacă Islamul, nu doar fiindcă cineva nu este musulman.
Pacea trebuie păstrată cu cei care nu luptă. Scopul luptei este pacea prin tratate, nu constrângerea oamenilor să devină musulmani.
Traducere: Majoritatea juriștilor din școlile Mālikī, Ḥanafī și Ḥanbalī au decis că temeiul luptei este ostilitatea, războiul și agresiunea — nu necredința (kufr). O persoană nu este ucisă doar pentru opoziția ei față de Islam sau pentru necredința ei, ci este combătută doar pentru agresiunea împotriva Islamului. Prin urmare, cine nu luptă nu trebuie ucis, iar cu el trebuie menținută pacea.
Aceasta este susținută de textele Coranului, ale Sunnah și de rațiune. De pildă, versetul: „Luptați împotriva celor care nu cred în Allah și în Ziua de apoi… până ce vor da jizyah cu bunăvoie, fiind umiliți.” (At-Tawbah 9:29).
Acest lucru arată că ținta principală a luptei este atingerea unui tratat, care în trecut se instituia prin sistemul de dhimmah (ne-musulmani protejați).
Dacă scopul luptei ar fi fost necredința lor ca atare, iar necredința ar fi fost motivul luptei, atunci finalitatea ar fi fost convertirea lor la Islam.
(1) Fath al-Qadīr (4/219) & Manh al-Nafar (comentariu la Tanwīr al-Abṣār): vol. 2, secțiunea 1, din „Capitolul despre Jihad” & al-Mudawwanah: vol. 3, secțiunea 6 și următoarele & Bidāyat al-Mujtahid (1/371) & Risālat al-Qiṭāl de Ibn Taymiyyah, p. 166 și urm.
Athar al-Ḥarb fī al-Fiqh al-Islāmī — Dirāsah Muqāranah de Wahbah ibn Muṣṭafā, p. 106
Al-Qurṭubī explică hadithul din Ṣaḥīḥ Muslim 1731, în care Profetul ﷺ spune că ori de câte ori numea pe cineva conducător al unei armate îi spunea să lupte pe calea lui Allah și să lupte împotriva celor care nu cred. El explică faptul că aceasta nu înseamnă că fiecare necredincios trebuie ucis — incluzându-i pe cei cu care s-au încheiat tratate, pe femei, călugări, copii etc.
Traducere: Apoi Profetul a spus: „Luptați în Numele lui Allah, pe calea lui Allah. Luptați împotriva celor care nu cred în Allah. Atacați, dar nu furați din pradă, nu trădați, nu mutilați (trupurile morților) și nu ucideți copil. Când vă întâlniți cu dușmanii voștri dintre politeiști, invitați-i la una dintre trei opțiuni.” (Muslim 1731a,b).
Afirmația „Luptați împotriva celor care nu cred în Allah” este generală și îi include pe toți necredincioșii, fie că luptă, fie că nu. Totuși, aceasta este particularizată prin excepțiile pentru cei cu tratat, pentru călugări, femei și cei care nu au ajuns la pubertate.
De asemenea, Profetul ﷺ a spus în legătură cu aceasta: „Să nu ucideți copil.” Interdicția de a ucide călugări și femei se datorează faptului că ei, de regulă, nu participă la luptă. Totuși, dacă se implică în luptă, planificare sau provocarea de pagube, pot fi uciși. Cât despre copii și descendenți, ei erau considerați avere, iar Profetul ﷺ a interzis risipirea averii.
Notă: În Fatḥ al-Bārī de Ibn Ḥajar (6/148) se spune: „Există consens, relatat de Ibn Baṭṭāl și alții, asupra interdicției uciderii deliberate a femeilor și copiilor. Aceasta pentru că femeile sunt slabe, iar copiii nu sunt capabili de kufr. În plus, păstrarea lor aduce beneficii — prin robie sau răscumpărare, acolo unde este permis schimbul de prizonieri — și aceasta este mai potrivit.”
Al-Mufhim limā Ashkala min Talkhīṣ Kitāb Muslim de al-Qurṭubī (3/512)
Ibn al-Qayyim respinge afirmația că femeile păgâne trebuie ucise după ce au fost luate captive și spune că aceasta contrazice Sunnah și calea Companilor.
Traducere: Dacă spui: „Oamenii Cărții nu pot fi înrobiți” — cum este una din cele două narațiuni de la Imām Aḥmad — vei fi contrazis de Sunnah și de consensul Companilor. Profetul ﷺ înrobi(a) captivi dintre închinătorii la idoli, iar stăpânilor li se permitea să aibă relații intime cu ele după încheierea perioadei de așteptare.
Așa este hadithul lui Abū Saʿīd al-Khudrī despre captivele de la Awṭās (în ultimele lupte ale arabilor după cucerirea Mecăi). Abū Bakr aṣ-Ṣiddīq i-a dat lui Salamah ibn al-Akwāʿ (d. 74 H) o femeie dintre captive, oferindu-i-o. Ea era idolatră. ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb și fiul său au luat, de asemenea, femei din capturile Hawāzin, la fel și alți Compani. Iar acea femeie, al-Ḥanafiyyah, mama lui Muḥammad ibn ʿAlī (Muḥammad ibn al-Ḥanafiyyah), era din captivele lui Banū Ḥanīfah!
Și în hadith: „Cine spune cutare-cutare, este ca și cum ar fi eliberat patru sclavi dintre copiii lui Ismāʿīl.” Ei nu erau Oameni ai Cărții; cei mai mulți erau închinători la idoli.
Aḥkām Ahl adh-Dhimmah de Ibn al-Qayyim, p. 106 & 108
Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah spune că răzvrătiții care luptă și refuză reconcilierea trebuie combătuți. Dacă încep ei lupta, există consens că pot fi combătuți, la fel ca tâlharii de drumul mare care atacă oamenii.
Răzvrătiții non-violenti nu trebuie combătuți — nu există poruncă de la Allah să fie combătuți. Lupta este permisă împotriva necredincioșilor sau a răzvrătiților doar dacă duc efectiv război.
Traducere: Răzvrătiții porunciți să fie combătuți sunt cei care se ridică în luptă și refuză reconcilierea poruncită, devenind astfel răzvrătiți combatanți. Dacă răzvrătiții încep lupta, este permis să fie combătuți prin consens, așa cum este permis să fie combătuți tâlharii de drumul mare când atacă, prin acordul oamenilor.
Dar răzvrătitul care nu luptă nu are niciun text prin care Allah să fi poruncit să fie combătut. Necredincioșii sunt combătuți doar în condiția ḥirāb (dușmănie armată), așa cum a considerat majoritatea savanților și cum indică Coranul și Sunnah. Abū Bakr aṣ-Ṣiddīq i-a combătut pe apostați, care s-au întors de la ceea ce ținuseră în vremea Trimisului lui Allah, din religia sa — unii crezând într-un profet mincinos, unii negând obligații ale Islamului acceptate în timpul Trimisului, iar alții părăsind Islamul cu totul.
Kitāb an-Nubuwwāt de Ibn Taymiyyah, p. 570
Respingerea afirmației că Profetul ﷺ ar fi instigat bătălia de la Badr
Ṣayf ur-Raḥmān al-Mubārakfūrī spune: la Medina, musulmanii își clădeau comunitatea, dar, departe, la Mecca, Qurayș reprezenta o amenințare serioasă.
Timp de zece ani, Qurayș i-au maltratat pe musulmani prin violență, boicoturi și atacuri dure. Le-au luat pământurile, averile și bunurile după emigrarea la Medina, le-au reținut soțiile și i-au torturat pe cei de rang social mai mic.
Au complotat chiar să-l ucidă pe Profet ﷺ. Ca lideri ai arabilor și îngrijitori ai Kaʿbei, Qurayș și-au folosit influența ca să întoarcă alte triburi împotriva musulmanilor și să izoleze Medina social și economic.
Al-Ghazālī a explicat că Qurayș deja creaseră o stare de război cu musulmanii, așa că era nedrept să fie blamați musulmanii pentru răspunsul la această agresiune. La Medina, musulmanii aveau tot dreptul să se apere, să-i pedepsească pe asupritori și să recupereze ceea ce li s-a luat. Aceasta a fost și un avertisment pentru a opri orice rău viitor asupra ummei.
Qurayș, potrivnici Islamului, au scris scrisori către ʿAbdullāh ibn Ubayy și către idolatri dintre Aws și Khazraj, la Medina. Asta s-a întâmplat înainte de Badr, pe când Profetul ﷺ era deja la Medina.
Le-au cerut să-l combată sau să-l alunge pe Profet, altfel Qurayș aveau să vină cu o armată, să-i ucidă pe bărbații lor și să le ia femeile. Auzind asta, ʿAbdullāh ibn Ubayy și idolatrii s-au pregătit să lupte cu Profetul ﷺ. Când a aflat, Profetul i-a vizitat și le-a amintit de răul pe care și-l vor aduce sieși dacă își vor ataca propriul popor.
Ei l-au ascultat și au renunțat. După Badr, Qurayș au mai trimis o scrisoare, de data aceasta evreilor, cerându-le să lupte cu Profetul ﷺ, altfel aveau să fie atacați sever. Astfel, Banū an-Naḍīr au rupt pactul de pace și l-au invitat pe Profet ﷺ la o întâlnire sub pretext de discuții, dar Profetul a descoperit planul. A doua zi, Profetul a ieșit cu armata și i-a încercuit pe Banū an-Naḍīr.
Au refuzat pacea, așa că s-a luptat cu ei. În cele din urmă s-au predat și au fost expulzați din Medina. Li s-a permis să-și ia bunurile, dar palmierii au rămas pentru musulmani. Profetul a dat cea mai mare parte din acest pământ și avere Muhājirīn-ilor (cei veniți de la Mecca) și o mică parte la doi Anṣār nevoiași; restul a rămas ca binefacere pentru familia Profetului, în special pentru descendenții Fāṭimei (ra).
https://sunnah.com/abudawud:3004
Saʿd ibn Muʿādh era prieten apropiat cu Umayyah ibn Khalaf. Când Umayyah vizita Medina, stătea la Saʿd, iar când Saʿd mergea la Mecca, stătea la Umayyah. După hijrah, Saʿd a mers la Mecca pentru ʿUmrah și a stat la Umayyah. I-a cerut să-l ducă la Kaʿbah când e liniște, așa că au mers pe la prânz. Acolo i-a văzut Abū Jahl și l-a întrebat pe Umayyah de Saʿd.
Abū Jahl l-a acuzat apoi pe Saʿd că ajută musulmanii și l-a amenințat că n-ar ieși viu din Mecca dacă nu era cu Umayyah. Saʿd i-a răspuns fără teamă: dacă îl opresc, le va bloca ruta comercială prin Medina. Umayyah a încercat să aplaneze, dar Saʿd i-a spus că Profetul a spus că Umayyah va fi ucis de musulmani.
Aceasta l-a înspăimântat pe Umayyah și i-a spus soției că nu va mai pleca din Mecca. Totuși, când Qurayș s-au pregătit pentru Badr, Abū Jahl l-a presat să li se alăture. Umayyah a acceptat cu reținere, i-a spus soției să-i pregătească lucrurile, dar a zis că va merge doar puțin. Cu toate precauțiile, a fost ucis la Badr, împlinindu-se profeția Profetului ﷺ.
https://sunnah.com/bukhari:3950
Qurayș au continuat provocările și chiar au trimis un mesaj amenințând că îi vor ucide pe musulmani la ei acasă. Nu erau vorbe goale: Profetul ﷺ a primit rapoarte de încredere că pregăteau atacuri reale. Pentru siguranță, s-au luat măsuri de precauție: au fost postați paznici în jurul casei Profetului și în locurile importante, pentru supraveghere și protecție.
https://sunnah.com/muslim:2410b
Pactul lui ʿUmar, consemnat în unele tafāsīr la 9:29, este slab din cauza lui Yaḥyā ibn ʿUqbah
Traducere: Shaykh al-Albānī spune că nu a văzut-o transmisă pe filiera Ismāʿīl ibn ʿAyyāsh, ci a fost redată de al-Bayhaqī (9/202) pe filiera Yaḥyā ibn ʿUqbah ibn Abī al-Bazzār (NARATOR SLAB)… (lanțul)… „Când ați venit la noi, am cerut siguranță pentru noi, copiii noștri, averile noastre… (condițiile dhimmah enumerate)… Dacă încălcăm vreuna dintre aceste promisiuni, dhimmah-ul nostru este rupt…”
Al-Albānī: Lanțul este foarte slab din cauza lui Yaḥyā ibn ʿUqbah. Ibn Maʿīn: „Nu e nimic (la el).” În altă afirmație: „Mincinos, rău, dușman al lui Allah.” Al-Bukhārī: „Narațiunile lui sunt munkar (respinge).” Abū Ḥātim: „Fabrică hadithuri.”
Irwāʾ al-Ghalīl de al-Albānī (5/103–104)
Hugh Kennedy menționează că arabii, deși li s-au alăturat și unii imigranți, au rămas o mică minoritate în noile teritorii cucerite — cel mult 10% în prima generație. Relieful, cu numeroase șanțuri de irigație și canale, făcea dificil controlul, dar rezistența populației locale a fost minimă.
Principala opoziție a venit de la armata regală persană, care a suferit înfrângeri repetate la Qādisiyyah și Jalūlā și în orașe ca Ctesifon și Tustar. După colapsul armatei persane, arabii i-au tratat relativ îngăduitor pe localnici: nu au ucis civilii, nu le-au luat casele sau pământurile, nu s-au amestecat în religiile sau obiceiurile lor și nici nu s-au așezat printre ei. Au cerut doar plata taxelor și să nu-și ajute dușmanii.
Deși nu este clar dacă aceste taxe au fost mai mari sau mai mici decât înainte, majoritatea irakienilor păreau să prefere această rânduială față de sistemul precedent.
Thomas Walker Arnold, orientalist și istoric britanic, spune: musulmanii victorioși din primul secol al Hijrah și generațiile următoare au manifestat toleranță față de triburile arabe creștine. Aceasta sugerează că acele triburi creștine care au intrat în Islam au făcut-o de bunăvoie, fără constrângere.
Mai mult, existența arabilor creștini astăzi, care trăiesc pașnic în mijlocul unor populații predominant musulmane, rămâne o mărturie continuă a acestei tradiții de toleranță.
Ibn Qudāmah spune că este interzis să fie uciși femeile, copiii, bătrânii, bolnavii și neputincioșii în război.
Traducere: Imām Ibn Qudāmah al-Maqdisī al-Ḥanbalī (d. 620 H) spune: Cât despre cei a căror ucidere este interzisă, în afară de femei și copii — precum bătrânii, bolnavii, orbii și călugărul — nu este permis să fie luați ca pradă. Aceasta pentru că uciderea lor este interzisă și nu există vreun folos în deținerea lor (adică nu înlătură un pericol de război — al-Kasānī).
al-Mughnī de Ibn Qudāmah (13/49)
Imām aṭ-Ṭabarī menționează că ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz (d. 101 H) a interpretat versetul „Luptați în calea lui Allah împotriva celor care vă luptă, dar nu întreceți măsura” (al-Baqarah 2:190) ca însemnând că musulmanii nu trebuie să lupte cu cei care nu luptă cu ei — în mod specific femei, copii și călugări.
Imamul acceptă această interpretare și respinge ideea că versetul ar fi abrogat. A susține abrogarea fără dovadă solidă este neîntemeiat și irațional.
Rezultă că principiul de a nu vătăma ne-combatanții în război rămâne valabil.
Traducere (aṭ-Ṭabarī, 2:190): … ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz a scris: „… «Luptați în calea lui Allah împotriva celor care vă luptă, dar nu întreceți măsura…» adică să nu luptați cu cei care nu luptă cu voi” — femei, copii, călugări. Opinia mai corectă este aceasta, fiindcă a pretinde abrogarea unui verset ce poate rămâne neabrogat, fără dovadă clară, este o afirmație gratuită.
Imām Ibn Qudāmah رحمه الله spune: Un dușman bolnav care s-ar putea însănătoși și ar putea relua lupta poate fi ucis — precum finisarea unui combatant rănit. Dar dacă este fără speranță sau permanent neputincios, nu trebuie ucis, căci nu reprezintă amenințare; iar țăranul care nu luptă nu trebuie ucis. ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb a poruncit să fie cruțați țăranii, fiindcă nu participă la război. Imami precum al-Awzāʿī رحمه الله sunt de acord; Imām aš-Šāfiʿī رحمه الله spune că pot fi uciși dacă nu plătesc jizyah. Ibn Qudāmah sprijină cruțarea țăranilor: Companii nu i-au ucis la cuceriri; ei sunt ca bătrânii sau călugării care nu reprezintă pericol.
Traducere: Bolnavul este ucis dacă este dintre aceia care, dacă s-ar însănătoși, ar lupta — asemenea unui combatant rănit ce este terminat. Dacă însă nu există speranță să se refacă, e precum neputinciosul și nu trebuie ucis, căci nu există teamă să redevină luptător. Țăranul care nu luptă nu trebuie ucis. Aceasta pe baza raportului lui ʿUmar: „Temeți-vă de Allah cu privire la țăranii care nu vă poartă război.” Al-Awzāʿī (d. 157 H): „Țăranul nu este ucis, dacă se știe că nu este dintre combatanți.” Aš-Šāfiʿī (d. 204 H): „Este ucis, dacă nu plătește jizyah, fiind inclus în categoria generală a politeiștilor.” Viziunea noastră (hanbalită) urmează spuselor lui ʿUmar și faptului că în cuceriri Companii nu i-au ucis. Ei nu luptă; sunt asimilați bătrânilor și călugărilor.
al-Mughnī de Ibn Qudāmah (13/180)
Chiar și în „Dār al-Ḥarb”, nu este permis ca un stat islamic să meargă și să ucidă un ne-musulman oarecare (care nu e dhimmī) doar pentru că nu există tratat. Ibn Taymiyyah spune: „Uciderea necredincioșilor care nu-i vatămă pe musulmani este corupție pe care Allah și Trimisul Său n-o plac.”
Ibn Taymiyyah a comentat: necredinciosul care nu i-a vătămat pe musulmani nu are sângele ocrotit ca al musulmanului sau al dhimmī-ului și este din combustibilul Iadului; însă a-l ucide fără motiv este o corupție pe care Allah și Trimisul Său n-o plac. Iar dacă nu e ucis, se poate să devină musulman, la fel cum păcătoșii musulmani pot să se pocăiască. Qāʿidah Mukhtaṣarah fī Qiṭāl al-Kuffār, p. 203